David Graeber a fost profesor de antropologie la London School of Economics. Acest articol (publicat initial in revista Strike!Magazine – https://strikemag.org/bullshit-jobs/) este dezvoltat de Graeber in cartea “Slujbe de mare Rahat” (https://www.editura-art.ro/info/carte/slujbe-de-mare-rahat) Cele mai cunoscute scrieri ale sale au contestat opiniile despre originile banilor, încercând să reconceptualizeze relația istorică dintre datorii și instituțiile sociale (de ex. cartea Datoria. Primii 5 000 de ani – https://www.editura-art.ro/info/carte/datoria-primii-5000-de-ani-david-graeber-s sau Zorii tuturor lucrurilor. O nouă istorie a omenirii – https://polirom.ro/historia/7713-zorii-tuturor-lucrurilor-o-noua-istorie-a-omenirii.html )
On the Phenomenon of Bullshit Jobs: A Work Rant de David Graeber (traducere)
Ai avut vreodată sentimentul că slujba ta e fabricată? Că lumea va putea continua să existe şi fără ce faci tu între orele 9 şi 17? David Graeber a explorat fenomenul slujbelor de rahat pentru revista Strike! – toţi cei care sunt salariaţi pe undeva ar trebui să citească asta cu mare atenţie… În 1930, John Maynard Keynes a prezis că, la finalul secolului, tehnologia va fi avansat suficient astfel încât ţări ca Marea Britanie sau Statele Unite să îşi poată permite o săptămână de lucru de 15 ore. Toate datele arată că a avut dreptate. Condiţiile tehnologice ne arată că, într-adevăr, am fi putut ajunge aici. Şi totuşi, acest lucru nu s-a întâmplat. Dimpotrivă, tehnologia este manevrată şi condusă, la drept vorbind, pentru a găsi căi prin care să fim făcuţi să muncim chiar şi mai mult. Pentru a putea face asta, a fost nevoie de fabricarea unor slujbe noi, care sunt, efectiv, lipsite de sens. Imens de mulţi oameni, în Europa şi America de Nord mai ales, îşi petrec întreaga viaţă îndeplinind sarcini despre care, nemărturisit şi în sinea lor, ştiu că nu ar trebui făcute, de fapt, deloc. Distrugerea morală şi spirituală provocată de această situaţie este profundă. Este o cicatrice adâncă în sufletul nostru colectiv. Şi cu toate acestea, nimeni nu discută despre aşa ceva. De ce utopia promisă de Keynes – care a fost aşteptată cu ardoare să se împlinească şi în anii ’60 – nu s-a materializat niciodată? Explicaţia şi linia standard de gândire astăzi e că el nu s-a prins de masiva expansiune a consumerismului. Dată fiind alegerea între mai puţine ore (de muncă) şi mai multe jucării şi plăceri, noi colectiv le-am fi ales pe ultimele. Aceasta este o frumoasă poveste moralizatoare, dar chiar şi reflectarea o singură clipă asupra ei arată că nu e adevărată. Da, suntem cu toţii martori la crearea nesfârştită a varietăţii de slujbe şi industrii începând din anii ’20, dar foarte puţine dintre ele au de-a face cu producţia şi distribuţia de sushi, iPhone-uri, sau de pantofi sport şmecheri. Atunci, ce anume sunt aceste slujbe mai precis? Un raport recent compară evoluţia locurilor de muncă în Statele Unite între 1910 şi 2000 şi ne oferă o imagine clară (şi remarc, una care îşi regăseşte ecoul exact în Marea Britanie). Pe parcursul ultimului secol, numărul de muncitori angajaţi ca servitori domestici, în industrie, şi în sectorul agricol a înregistrat un colaps dramatic. În acelaşi timp, numărul „muncitorilor liber profesionişti, managerilor, funcţionarilor, agenţilor comerciali şi al celor din servicii” s-a triplat, ajungând de la „un sfert la trei sferturi din totalul forţei de muncă disponibile”. Cu alte cuvinte, slujbele productive, aşa cum era anticipat, au fost reduse de automatizare într-o mare măsură (chiar dacă numeri câţi oameni lucrează în industrie pe tot globul, inclusiv masele de truditori din India şi China, numărul acestor muncitori nici măcar nu se apropie de un procent atât de mare din populaţia lumii aşa cum era cazul în trecut). Dar, în loc să permită o reducere masivă a orelor de muncă pentru a elibera populaţia lumii ca oamenii să-şi vadă de proiectele lor proprii, de impliniri, de viziuni, de idei, vedem o umflare articifială nu atât de mult a sectorului de „servicii”, cât a sectorului sectorului administrativ, care ajunge până la paroxysm şi include crearea unor industrii cu totul noi, cum ar fi serviciile financiare, sau de tele-marketing, sau expansiunea fără precedent a sectoarelor cum ar fi dreptul corporatist, administraţiile academice şi de asistenţă medicală, resurse umane, şi relaţii publice. Şi aceste cifre nici măcar nu reflectă numărul total al oamenilor ale căror slujbe sunt de a asigura suport administrativ, tehnic sau de securitate pentru aceste industrii, sau, dacă tot a venit vorba, grămada de industrii asa numite ajutatoare (cei care spală căţeii de companie, oamenii care distribuie pizza pe timpul nopţii) care există doar din cauză că toţi ceilalţi petrec atât de mult din timpul lor muncind în alte sectoare. Acestea sunt ceea ce eu aş numi „slujbe de rahat”. E ca şi cum cineva s-ar ocupa special să inventeze slujbe lipsite de sens doar cu scopul de a ne ţine pe toţi ocupaţi să muncim din greu. Şi exact în asta stă tot misterul. În capitalism, asta e exact ce ar trebui să nu se întâmple. Sigur, în vechile state socialiste şi ineficiente ca cele din Uniunea Sovietică, unde a avea o slujbă era considerat atât un drept cât şi o datorie sacră, sistemul era construit din atâtea slujbe câte erau necesare menţinerii sistemului ca atare (acesta e motivul pentru care într-un magazin sovietic era nevoie de trei vânzătoare pentru a vinde o bucată de carne). Dar, desigur, acesta e tocmai acel tip de problemă pe care competiţia de pe piaţă ar trebui să o rezolve. Potrivit teoriei numerice, cel puţin, ultimul lucru pe care îl va face o firmă care caută să facă profit e să se apuce să arunce bani pe angajaţii pe care nu ar trebui cu adevărat să-i angajeze. Şi totuşi, cumva, tocmai asta se întâmplă. În timp ce corporaţiile recurg la reduceri de personal nemiloase, tăind în carne vie, concedierile şi mărirea cantităţii de muncă invariabil cad tot pe umerii acelei clase de oameni care, de fapt, sunt cei care fabrică, produc, repară şi întreţin lucrurile în mişcare; pe când, printr-o stranie alchimie pe care nimeni nu o poate explica, numărul salariaţilor care plimbă hârtii creşte din ce în ce mai mult, şi din ce în ce mai mulţi angajaţi se trezesc, nu chiar ca muncitorii sovietici, că muncesc 40 sau chiar 50 de ore pe săptămână pe hârtie, dar că, în realitate, de fapt, muncesc efectiv 15 ore aşa cum a prezis şi Keynes, din moment ce restul timpului şi-l petrec organizând sau participând la seminarii motivaţionale, îşi updatează profilurile pe facebook sau caută pe net ultimele tipuri de televizoare de pe piaţă. Răspunsul în mod clar nu e unul economic: e moral şi politic. Clasa conducătoare şi-a dat seama că o populaţie fericită şi productivă care mai are şi timp liber să poată face ce doreşte cu acest timp reprezintă un pericol mortal (gândiţi-vă la ce s-a urnit din loc când situaţia asta era abia doar la început în anii ’60). Şi, pe de altă parte, există şi sentimentul că munca e o valoare morală în sine, şi că oricine care nu doreşte să se supună unei discipline intense a muncii, pe durata celor mai multe ore pe care le petrece treaz, nu merită nimic, iar acest sentiment este extraordinar de convenabil pentru cei din clasa conducătoare. În momentul în care m-am gândit la creşterea aparent infinită a responsabilităţilor administrative din departamentele academice britanice, în faţa ochilor mi s-a desfăşurat o imagine de iad. Iadul e o colecţie de indivizi care îşi petrec cea mai mare parte din timpul lor muncind pentru o sarcină pe care o detestă şi la care nu se pricep în mod special. Să spunem că au fost angajaţi pentru că ar fi fost nişte tâmplari excelenţi, ca pe urmă să descopere că îşi petrec cel mai mult timp prăjind peşte. Nimeni nu face în realitate ce trebuie făcut – cel puţin, există numai un număr limitat de peşti care trebuie prăjiţi, de fapt. Şi totuşi, cumva, toţi devin atât de obsedaţi de resentimente când se gândesc că unii dintre colegii lor ar putea să-şi petreacă mai mult timp făcând mobilă, şi că nu îşi îndeplinesc partea lor de responsabilităţi privind prăjirea peştelui, că nu peste mult timp vor apărea grămezi imense de peşte care e prăjit prost, iar aceste grămezi se vor tot mări până vor inunda tot locul acela de muncă. Cred că asta e o descriere destul de plină de acurateţe a dinamicii morale a economiei noastre. * Acum, îmi dau seama că un asemenea aranjament se va lovi imediat de următoarele obiecţiuni: „Cine eşti tu să spui care slujbe sunt într-adevăr „necesare”? Până la urmă, ce înseamnă necesar? Eşti un profesor de antropologie, cine are nevoie de „asta”? (Şi, într-adevăr, foarte mulţi cititori de tabloide vor privi existenţa slujbei mele ca fiind definiţia exactă a risipei cheltuielilor sociale.) Şi la un nivel, asta e evident adevărat. Nu poate exista nici un etalon obiectiv de măsurare a valorii sociale. Nu aş presupune că spun cuiva care e convins că ceea ce face el reprezintă o contribuţie importantă pentru lume că de fapt nu e aşa. Dar cum rămâne cu acei oameni care ei înşişi sunt convinşi că slujbele lor sunt lipsite de sens? Nu cu mult timp în urmă, m-am reîntâlnit cu un fost coleg de şcoală pe care nu l-am mai văzut de când aveam 12 ani şi am rămas uimit să aflu că între timp el a fost mai întâi poet, apoi solist principal într-o trupă de rock indie. Ascultasem câteva dintre cântecele sale la radio fără să am nici cea mai mică idee că solistul era de fapt cineva pe care-l cunoşteam. E un om foarte inteligent, inventiv, şi munca sa fără îndoială a luminat şi a îmbunătăţit vieţile oamenilor din toată lumea. Totuşi, după câteva albume care nu au avut succes, şi-a pierdut contractul, şi, împovărat de datorii şi de creşterea fetiţei sale care abia venise pe lume, a sfârşit, aşa cum s-a exprimat chiar el, „să ia calea sigură a atâtor oameni care rătăcesc lipsiţi de direcţie: facultatea de drept”. Acum era un avocat corporatist care lucra la o firmă foarte puternică din New York. El a fost primul care a recunoscut că slujba sa este total lipsită de sens, că nu reprezintă în realitate nici o contribuţie pentru nimeni, şi, că, după estimarea sa, nici nu ar trebui să existe de fapt. Sunt multe întrebări care ar putea fi puse aici, începând cu ce anume spune despre societatea noastră faptul că ea pare să genereze o extrem de limitată cerere pentru poeţi şi muzicieni talentaţi, dar aparent o infinită cerere pentru specialişti în drept corporatist? (Răspuns: dacă 1% din populaţie controlează cea mai mare parte a avuţiei disponibile, ceea ce noi numim „piaţă” reflectă ceea ce ei cred că este folositor sau important, şi nu ceea ce crede oricine altcineva.) Dar chiar şi mai mult arată că cei mai mulţi oameni care au asemenea slujbe, pe fond, sunt conştienţi de asta. De fapt, nu cred că am întâlnit un singur avocat corporatist care nu credea că are o slujbă de rahat. Acelaşi lucru e valabil pentru cele mai multe industrii enumerate mai sus. Există o întreagă clasă de profesionişti salariaţi pe care, dacă i-ai întâlni la vreo recepţie şi le-ai spune că ceea ce tu faci poate fi considerat interesant (ce face un antropolog, de exemplu), vor dori imediat să evite să discute orice legat de meseria lor. Dar, după un timp de stat la taclale şi câteva pahare, se vor lansa într-o tiradă depre cât de lipsită de sens şi stupidă e slujba lor, de fapt. Există aici o violenţă profundă. Cum poate cineva să înceapă să vorbească despre demnitatea muncii sale când, în secret şi în sinea sa, simte că slujba sa nu ar trebui să existe? Cum să nu creeze asta un sentiment de furie profundă şi resentimente? Şi totuşi, acesta e geniul special al societăţii noastre – că cei care o conduc şi-au dat seama că există o cale, la fel ca în cazul celor care prăjeau peşte, să se asigure că acea furie va fi direcţionată precis împotriva celor care, de fapt, fac tocmai acele munci care au sens pentru societate. De exemplu: în societatea noastră, pare să existe regula generală că, cu cât mai mult o muncă e în folosul altora, cu atât mai puţin va fi plătită. Din nou, o măsurare obiectivă e greu de găsit, dar un mod uşor de a-ţi face o impresie e să întrebi: ce s-ar întâmpla dacă întreaga clasă de oameni care face această meserie ar înceta să mai existe pur şi simplu? Puteţi spune ce vreţi despre asistente, gunoieri, sau mecanici, e evident că, dacă ei ar dispărea dintr-o dată şi nimeni nu ar mai face munca lor, rezultatele s-ar simţi imediat şi ar fi catastrofale. O lume fără profesori sau fără lucrătorii din porturi ar avea imediat mari probleme, şi chiar şi fără scriitorii de science-fiction sau muzicieni, lumea ar fi mai puţin suportabilă. Nu e deloc clar cum va avea de suferit omenirea dacă toţi preşedinţii de companii de brocheraj private, lobişitii, cei din PR, cei din tele-marketing, administratorii sau consultanţii legali ar dispărea dintr-o dată. (Mulţi bănuiesc că lumea s-ar îmbunătăţi considerabil fără ei.) Şi totuşi, cu câteva excepţii justificate (doctorii), regula se aplică surpinzător de bine. Chiar şi mai pervers, pare să existe un sentiment foarte răspândit că aşa ar şi trebui să fie. Acesta este unul dintre secretele forţei populismului. Îl puteţi vedea când tabloidele exploatează la sânge ura împotriva lucrătorilor de la metrou pentru că au paralizat traficul din Londra din cauza unei dispute referitoare la contractele lor de muncă: simplul fapt că muncitorii de la metrou pot paraliza Londra arată că munca lor de fapt e necesară, dar asta pare să fie exact ceea ce-i deranjează pe oameni. E şi mai clar în Statele Unite, unde Republicanii au avut un succes remarcabil, mobilizând resentimente împotriva profesorilor sau a muncitorilor din industria auto (şi nu – e important de spus asta – împotriva administratorilor şcolilor sau managerilor industriei auto care, în realitate, sunt cauza problemelor) pentru presupusele lor salarii umflate şi a beneficiilor lor. Este ca şi cum acestor oameni li s-ar spune: „Dar tu poţi să le predai copiilor! Sau poţi să faci maşini! Voi aveţi slujbe adevărate! Şi pe deasupra mai aveţi şi tupeul să vă aşteptaţi la pensii de nivelul celor din clasa mijlocie şi de asistenţă medicală?” Dacă cineva ar fi proiectat un regim de muncă perfect potrivit pentru a menţine puterea capitalului financiar, e greu de imaginat cum ar fi putut să facă o treabă mai bună. Muncitorii adevăraţi, care fac ceva pentru oameni, sunt fără încetare strânşi cu uşa şi exploataţi. Ceilalţi sunt divizaţi între un strat social terorizat de şomajul răspândit la nivel global, şi între un strat mai larg care e format din cei care de fapt sunt plătiţi să nu facă nimic şi care ocupă poziţii destintate să-i facă să se identifice cu perspectivele şi sensibilităţile clasei conducătoare (managerii, administratorii etc) – şi în special cu avatarurile lor financiare – dar, în acelaşi timp, să alimenteze o ură constantă împotriva oricui a cărui muncă în mod clar şi evident are o valoare socială care nu poate fi negată. În mod clar, sistemul nu a fost în mod conştient proiectat aşa. S-a format aşa după aproape un secol de încercări şi greşeli. Dar, aceasta este singura explicaţie de ce, în ciuda posibilităţilor tehnologice, noi toţi nu muncim doar 3-4 ore pe zi?
Cateva observatii si pe marginea cartii
În 2013, Graeber a scris un articol pentru revista STRIKE!, intitulat „Despre fenomenul locurilor de muncă de rahat”. Nu avea nici o idee că urma să provoace o senzație minoră. Reacția cititorilor a fost diferită de oricare alta pe care o experimentase, determinându-l să-și dezvolte ideile într-o carte, „Locuri de muncă de rahat: o teorie”, publicată pentru prima dată în 2018. Un „loc de muncă de rahat”, potrivit lui Graeber, este un loc de muncă în care chiar și persoana care îl ocupa crede în secret că nu ar trebui să existe. Dar o parte din condiția lor de angajare este să se prefacă că nu este atât de inutil pe cât știu că este. Printre cei care se ocupă de prostii, scrie el, se numără „bifatori”, „lachei”, „bătăuși” și „șefi de sarcini” (vom reveni mai multe despre ei mai târziu). Astfel de roluri sunt răspândite în domenii precum finanțele, administrația, dreptul, marketingul și resursele umane. Cartea a fost tradusă în multe limbi și, deși a fost criticată pentru unele generalizări destul de largi, a atins în mod clar o coardă sensibilă. În anii 1930, economistul John Maynard Keynes a sugerat că ne apropiam rapid de o perioadă în care noua noastră „tehnologie de economisire a forței de muncă” însemna că va trebui să ne confruntăm cu problema „șomajului tehnologic”. Datorită creșterilor prodigioase ale productivității, scria Keynes, în curând aveam să lucrăm la jumătate din cantitate – sau chiar mai puțin. Până în perioada postbelică, aceasta devenise o credință larg răspândită. Keynes, scrie Graeber, avea dreptate. Însă, în loc să acordăm mai mult timp liber lucrătorilor, răspunsul nostru a fost „să inventăm o mulțime de noi locuri de muncă”, ceea ce a dus la segmente mari „de oameni, în special în Europa și America de Nord”, care își petrec „întreaga viață profesională îndeplinind sarcini despre care credeau în secret” că nu trebuie neapărat îndeplinite. „Proliferarea” acestor „locuri de muncă de rahat”, sugerează Graeber, este o parte semnificativă a motivului pentru care nu avem o săptămână de lucru de 20 sau chiar 15 ore. Ce anume face ca un loc de muncă de rahat să fie de rahat? Locurile de muncă de rahat, susține Graeber, au înflorit în profesii precum finanțele (servicii financiare); dreptul (dreptul corporatist); administrația (administrația academică și sanitară); și marketingul, relațiile publice și resursele umane. Persoanele care ocupă aceste locuri de muncă sunt adesea bine plătite, li se acordă mult respect și sunt văzute în mod regulat de membrii familiei ca „persoana care s-a realizat cel mai bine”. Graeber analizează, de asemenea, „abuzul” asupra „locurilor de muncă reale”, cum ar fi în educație, unde noile culturi de „managerism” neoliberal au văzut profesorii și cadrele universitare efectuând cantități tot mai mari de muncă administrativă, ocupând din ce în ce mai mult timp care, majoritatea sunt de acord, ar fi mai bine petrecut predând sau cercetând efectiv. Cartea lui Graeber are un stil conversațional, bazându-se pe istorie, literatură, sociologie, antropologie și cultura pop pentru a-și susține argumentele. Plină de observații și sugestii interesante, generalizările vin rapid și abundent (cu grade diferite de dovezi care să le susțină). Este mai degrabă o „baza” pentru o teorie decât una complet elaborată și este centrată pe SUA, făcând ca unele dintre generalizările sale să fie, uneori, discutabile. Articolul lui Graeber și cartea ulterioară au fost criticate de unii jurnaliști economici – și de angajatori resentimentari – pentru că au o înțelegere inadecvată a economiilor capitaliste sau a firmelor contemporane. În carte, Graeber se bazează pe peste 250 de mărturii directe de la muncitorii înșiși. Ei, susține el, sunt cei care chiar fac treaba și, prin urmare, sunt cei mai bine plasați pentru a ști cu adevărat ce se întâmplă. Aceste mărturii sunt descrieri informative ale experiențelor oamenilor, exprimate cu vocea lor natural, unele reflectand absurditatea absolută a situației dificile în care se află individul. Situația lui Eric, de exemplu, escaladează în mod ridicol, pe măsură ce devine din ce în ce mai nesăbuit în încercarea de a rupe inutilitatea vocațională și absurditatea întregului proces, provocand sa fie concediat… doar pentru a i se oferi în continuare mai mulți bani! De obicei, am asociat locurile de muncă de rahat sau „munca forțată”, scrie Graeber, cu vechea Uniune Sovietică și ideologia sa a ocupării depline a forței de muncă. Opinia predominantă actuală este că, în realitate, concurența de pe piață înseamnă că astfel de „ineficiențe” nu ar trebui să se întâmple într-o economie capitalistă: o firmă privată nu ar angaja niciodată și nu ar cheltui bani frumoși pe cineva de care nu are nevoie. Cu toate acestea, un număr semnificativ de lucrători contemporani, scrie el, cred cu tărie că angajatorii lor fac exact acest lucru. Totuși, cumva, aceasta nu a fost văzută ca o problemă socială semnificativă. Graeber oferă o taxonomie de bază și plină de umor a tipurilor în Bullshit Jobs. „Bifatorii de casute” (cum ar fi administratorii de sondaje, ofițerii de conformitate corporativă, jurnaliștii de reviste interne) sunt meniți să facă o firmă să pară că face ceva ce nu face în realitate. „Betsy”, de exemplu, a fost angajată să „coordoneze activități de agrement într-un azil de bătrâni”. Ea realizează sondaje elaborate în rândul rezidenților, întrebându-i ce fel de divertisment și-ar dori. Sondajele ocupă atât de mult timp încât nu-i mai rămâne timp pentru a distra pe nimeni. „Lacheii” (recepționeri, asistenți administrativi, însoțitori la intrare) servesc la a-i face pe superiorii lor să se simtă importanți, dar nu au prea multe sarcini reale de îndeplinit. De exemplu, Graeber descrie o mică editură care nu are nevoie cu adevărat de o recepționeră („telefonul suna poate o dată pe zi”). Dar a angajat una pentru a fi percepută ca o „companie reală”. „Experții în probleme de securitate” sunt angajați pentru a gestiona problemele care apar ca urmare a nerezolvării problemelor reale. (Aceștia pot include lucrători IT care repară cod scris prost sau coordonează programe software alese prost și integrate.) „Șefii de sarcini” (cum ar fi unii manageri de nivel mediu sau profesioniști în leadership) sunt persoane care supraveghează persoane care nu au nevoie de supraveghere. Anumiți manageri de nivel mediu s-au plâns lui Graeber că se află în poziția ciudată de a fi nevoiți fie să inventeze „ritualuri de bifare a căsuțelor” pentru subordonații lor, fie să încerce să-și aloce mai multă muncă efectivă pe ascuns. „Hărțuitorii” lucrează în industrii care nu au nevoie să existe, potrivit majorității oamenilor care lucrează în ele. (Aceștia includ specialiști în PR, telemarketeri, lobbyiști și avocați corporativi.) Sunt asemănători unor bătăuși prin practicile lor agresive și adesea înșelătoare sau dăunătoare. Practic, spune Graeber, multe companii simt că au nevoie de astfel de servicii pentru că alte companii le au. Graeber critică dur procesul de birocratizare în capitalismul financiar contemporan, sugerând că s-a dezvoltat un tip de „feudalism managerial”. Managerii corporativi reduc mereu numărul de angajați muncitori sau salariați pe motiv de productivitate scăzută și de maximizare a eficienței. Cu toate acestea, implicați în lupte interne pentru putere în cadrul companiei, aceștia, asemenea lorzilor feudali, angajează o „armata” de „lachei”. Acest lucru le umflă propria poziție, deoarece statutul și adesea salariul lor sunt legate de numărul de angajați din subordinea lor. De asemenea, el explorează rolul „economiei ofertei” (ideea că reducerile de impozite pentru cei bogați vor crește economiile și capacitatea de investiții, care „se preling” în economia generală) și „ficționalizarea economiei” (creșterea mare a dimensiunii și importanței sectorului financiar al unei țări în raport cu economia sa generală). Condițiile sociale și economice create de aceste fenomene, susține Graeber, au contribuit la proliferarea locurilor de muncă de prost gust. De ce, întreabă el, noi, ca societate, nu ne opunem acestei creșteri a locurilor de muncă inutile? O parte cheie a răspunsului este cultul contemporan al muncii, unde oamenii „se laudă” cu „cât de suprasolicitați sunt”. Graeber atribuie acest lucru concepțiilor morale înrădăcinate în etica muncii puritane. Considerăm munca ca fiind strâns legată de stima noastră de sine, legată de o concepție a muncii ca un tip de suferință virtuoasă. Aceasta explică de ce nu am pledat pentru reducerea numărului de locuri de muncă – pur și simplu pentru că este „bună în sine”! „Violența spirituală” cauzată de locurile de muncă de prost gust este probabil nucleul cărții. Se presupune în mod obișnuit că oamenii ar fi fericiți să aibă astfel de locuri de muncă. Dar, în timp ce un număr mic de persoane cu care a vorbit Graeber au fost fericite să depună cel mai mic efort în locurile lor de muncă, un număr mult mai mare declară că sunt „nefericite”. Interesant este că nefericirea lor este agravată de faptul că nu se simt justificați să fie nefericiți și, prin urmare, devin confuzi și dezorientați. Ei raportează anxietate și depresie. Faptul că acești oameni nu pot înțelege de ce situația lor îi supără atât de mult pare să agraveze și mai mult problema. Unii spun că sunt bântuiți de ideea că, dacă locul lor de muncă nu ar exista, nu ar conta – sau că lumea ar putea fi chiar mai bună. Graeber susține că, prin incapacitatea de a-și exercita în mod corespunzător capacitatea de a influența lumea – de a contribui la lume într-un mod semnificativ – persoanele cu locuri de muncă de prost gust își văd subminat „simțul de sine” fundamental. Se simt vinovați față de ceilalți care muncesc mai mult și se tem de modul în care îi percep ceilalți. Ar putea colegii, de exemplu, să atribuie aceste aranjamente de lucru unor intrigi personale, mai degrabă decât unor probleme structurale? Se tem să nu fie descoperiți de superiori și se simt ca niște impostori pentru colegi – și pentru cei care îi laudă pentru că sunt „persoane cu rezultate deosebite”. Considerăm munca ca fiind intim legată de stima noastră de sine, legată de o concepție a muncii ca un tip de suferință virtuoasă. Aceasta explică de ce nu am pledat pentru reducerea numărului de locuri de muncă – pur și simplu pentru că este „bună în sine”! Se simt vinovați față de ceilalți care muncesc mai mult și se tem de modul în care îi percep ceilalți. Ar putea colegii, de exemplu, să atribuie aceste aranjamente de muncă unor intrigi personale, mai degrabă decât unor probleme structurale? Se tem să nu fie descoperiți de superiori și se simt ca niște impostori pentru colegi – și pentru cei care îi laudă pentru că sunt „persoane cu rezultate deosebite”. Graeber este foarte priceput să provoace cititorul să reconsidere multe credințe ale teoriei economice ortodoxe, cum ar fi noțiunile moștenite de „natură umană”, „valoare” și efectele „reformelor pieței libere”. Modelele tradiționale ale economiei de piață, scrie el, sunt centrate pe „producția” de bunuri materiale și „consumul” acestora. Dar cea mai mare parte a „muncii” nu se referă de fapt la producere, susține el. Pe măsură ce rolul industriei prelucrătoare a scăzut, majoritatea lucrătorilor sunt implicați în „munca de îngrijire” – lucrând într-o sarcină esențială care le permite altora să prospere, fie că ajută sau îngrijesc oameni, fie că au grijă de animale, plante sau mașini. Concepția noastră comună despre o muncă de îngrijire, cum ar fi asistența medicală sau educația timpurie, este nejustificat de îngustă, susține el, din cauza dominanței modelelor centrate pe producție în teoria economică. Chiar și în zorii capitalismului, scrie el, majoritatea lucrătorilor erau implicați în muncă care avea grijă de cei din jurul lor, ocupându-se de lucrurile esențiale de zi cu zi care mențin lumea în funcțiune. Acest lucru îi permite să vorbească despre o posibilă „revoltă a claselor de îngrijire” – cei care fac locuri de muncă necesare și importante, dar sunt recompensați cu salarii mici și narațiuni culturale și politice care îi devalorizează. De asemenea, el sugerează că un Venit de Bază Universal este cea mai bună modalitate de a reduce inegalitatea si penibilitatea evitând în același timp o creștere a locurilor de muncă de proastă calitate.