Modernitatea generează o condiție de lipsă radicală de adăpost existențial, o golire a prezenței care face ca mari zone ale vieții să fie lipsite de sens și ireale. Îmbătate în scientism și progresism, abordările cantitative și critice dominante pur și simplu nu pot recunoaște această condiție existențială, darămite să o înțeleagă.
O imagine valorează cât o mie de cuvinte, așa că să începem cu o imagine. „Familia de saltimbanci” de Picasso înfățișează șase saltimbanci, un fel de artiști de circ itineranți, călătorind într-un peisaj pustiu. Două dintre figuri își poartă bunurile în desagi atârnaţi pe umeri, evocând rătăcitorii arhetipali ai basmului sau imagini cu refugiați care fug de război și foamete. Peisajul prin care trec este cețos și prost definit, o impresie vagă de dealuri uscate și ondulate, un gol care se deschide în spatele figurilor din prim-plan. Printre aceștia se numără artiști de circ tipici: există un clovn, un arlechin, acrobați. Totuși, departe de a fi festivă, pictura transmite o melancolie de nedescris. Capetele tunse și privirile melancolice ale celor doi băieți amintesc de deținuții unui lagăr de prizonieri, orfelinat sau azil. Dacă întradevăr este vorba de o familie, nu există vreun sentiment de unitate. Niciuna dintre figuri nu privește spre alta, în schimb privirile lor se încrucișează fără să se întâlnească sau să se piardă în depărtare. Într-o expresie care a devenit comună în timpul pandemiei de Covid, ei sunt „ separați dar împreună”.
Pictura lui Picasso este o reprezentare uimitoare, vizionară, a absurdității vieții moderne. Figurile călătoresc, aparent la nesfârșit, printr-un vid liminal, un „non-loc” arhetipal; au fost deposedați de toate legăturile umane, fiind separați și singuri chiar și atunci când stau unul lângă altul; sunt artiști, îmbrăcați pestriț – ca noi toți în era rețelelor sociale și a „muncii emoționale”- dar aici îi vedem cu „fețele lor de scenă” date deoparte, melancolici, obosiţi, profund pierduți. Pictura înfățișează o lume în care tot ceea ce dă vieții greutate și sens a fost golit de sub control: rezultatul este o existență fundamental ireală, așa cum sugerează tușele de pensulă neclare și onirice ale peisajului.
Absurdul a fost identificat cu mult timp în urmă de figuri importante ale culturii europene, precum Kafka, Camus și Beckett, ca o trăsătură esențială a modernității. În inima modernității, așa cum a fost percepută de mulți dintre cei mai sensibili artiști și scriitori ai săi și surprinsă de Picasso în
„Familia de saltimbanci”, se află o condiție de lipsă de adăpost existențială radicală, o golire a prezenței care face ca existența să fie lipsită de sens și ireală. Dar nu trebuie să fii Kafka sau Picasso pentru a găsi o mare parte din lumea contemporană absurdă. Desișul procedurilor administrative fără sens impuse locurilor de muncă de managerialismul contemporan sau discuțiile transmise în direct ale influencerilor celebrii sunt exemple familiare de domenii în care experiența nu are greutate, prezență sau sens și, prin urmare, este în cele din urmă ireală. Mai mult, acest tip de experiență se extinde, preluând din ce în ce mai mult din viețile noastre, sub presiunile digitalizării, managerialismului și consumerismului.
Societatea pare a fi extrem de nepregătită pentru a aborda și a înțelege acest aspect al existenţei contemporane. Pentru sociologia mainstream, dominată de metode cantitative și analiza datelor, tot ce contează este dacă poți număra ceva și colecta date despre acesta. Acest pozitivism naiv – acest scientism pitoresc – nu lasă loc ideii că realitatea socială ar putea exista pe un gradient ontologic: că unele aspecte ale experienței au mai multă prezență, greutate, realitate decât altele. Pe de altă parte, totul este o construcție socială, a cărei deconstrucție reduce totul la același nivel de contingență și lipsă de sens în cele din urmă.
Baza acestei experienţe poate fi definită în raport cu strategii existenţiale care caracterizează modernitatea. Primul este „virtualitatea reală” ascunsă submasca realității virtuale. Sistemele media au devenit atât de cuprinzătoare, atât de diversificate, atât de maleabile încât tind să absoarbă întreaga experiență umană, trecută, prezentă și viitoare: realitatea însăși – existența materială/simbolică a oamenilor – este lumea virtuală a imaginilor și datelor generate de multimedia în rețea și digitalizată. Imaginile și textul de pe ecrane nu sunt doar medii prin care se comunică experiența, ci reprezintă experiența.
Întreaga noastră experiență a fost absorbită de mașina media digitală globală, iar acest lucru o face fundamental diferită ca și calitate de cea a bunicilor noștri, ale căror vieți se desfășurau în locuri concrete și ale căror interacțiuni cu lumea lor erau în mare parte fizice: plimbarea, lucrul manual, vorbirea cu oamenii față în față. Realitatea este virtuală; virtualul este real: totul s-a schimbat, dar nimic nu este diferit. Însă, dacă, după dezbaterile din jurul postmodernismului, există o recunoaștere generalizată a faptului că reprezentarea constituie o parte integrantă a realității sociale și viața de zi cu zi se desfășoară din ce în ce mai mult prin forme mediate, aceasta nu ar trebui să însemne închiderea ochilor la aspectele problematice ale unei astfel de situații sau la diferențele fundamentale în rolul social al reprezentărilor între diferite societăți.
Medierea experienței de către o alter-realitate tehnologică imersivă, globalizată, 24/7, controlată de o rețea de companii comerciale cu scop lucrativ, care promovează sistematic dependența noastră de produsele pe care le vând și pentru a face alternativele „offline” inaccesibile sau învechite. Însă limbajul vorbit pur și simplu nu „mediază” experiența în același mod ca mass- media contemporană.
Cultura presupune limbaj și simboluri, dar acestea nu „mediază” atât experiența, ci mai degrabă fac posibil un dialog direct atât intern, cât și extern. O experiență pur și simplu se întâmplă; este un eveniment real și concret care i se întâmplă unei persoane reale și concrete; Nu este
„construită” de limbaj, ci mai degrabă cuvintele ajută la specificarea și la redarea inteligibilă, pentru persoană și pentru cei din jur, a ceea ce s-a întâmplat cu adevărat. Este inutil să numim
această clarificare mediere; limbajul nu mediază, ci există ca parte a realității concrete, împreună cu persoanele și obiectele care au făcut parte din experiență și devine parte a efortului de a da sens la ceea ce s-a întâmplat, care a implicat în primul rând nu mediere, ci participare. Filosofiile medierii și ale participării se exclud reciproc: sau una/sau alta.
Nu este nevoie să postulăm o noțiune de experiență necodificată pentru a recunoaște diferențele în originile, formatul, cantitatea, circulația și structurarea reprezentărilor între societăți, precum și în domeniile instituționale și modelele organizaționale care le modelează; și să înțelegem că acest lucru poate avea implicații atât pentru procesele sociale, cât și pentru calitatea experienței individuale în termeni de prezență, participare, profunzime, comprehensibilitate și semnificație.
În loc să tratăm experiența contemporană ca pe un tot unitar și în egală măsură mediată, trebuie să recunoaștem că aspectele experienței posedă diferite niveluri de profunzime ontologică sau de rezonanță. Trebuie să recunoaștem că realitatea socială poate fi într-o stare normală, obișnuită sau ieșită din comun.
Majoritatea oamenilor ar fi de acord că multe aspecte ale societății noastre contemporane sunt ireale, alienante sau absurde. Ceea ce le-ar fi greu să facă este să articuleze exact în ce constă această „irealitate” și cum a ajuns să domine mare parte din viața social, sau sa caute modalități de a încadra și înțelege această „realitate ireală” paradoxală și cum a apărut prin cicluri succesive de criză liminală, subversiune și transformare care au alterat și sărăcit structura vieții sociale.
Viețile noastre sunt „în suspensie”, fie că vrem sau nu, pe măsură ce devine din ce în ce mai dificil să avem o casă (având în vedere prețurile exorbitante ale caselor și chiriile) sau legături sociale stabile (având în vedere destabilizarea ocupării forței de muncă, a relațiilor și a modelelor de așezare).
Trecând de la spațiu la timp, să luăm în considerare validarea modernă a „schimbării” continue și deschise în fiecare sferă a vieții. Majoritatea dintre noi suntem atât de obișnuiți cu acest lucru încât abia ne gândim la el – totuși, contravine nu numai filosofiei și practicii tuturor culturilor preindustriale, ci chiar și ritmului natural al vieții în sine. Dacă luăm în considerare cursul vieții majorității indivizilor, până foarte recent acesta consta în perioade lungi de stabilitate relativă, punctate de scurte episoade de schimbare. O persoană se năștea și creștea într-un cerc familial rezonabil de stabil, de obicei în același loc, înconjurată de fețe familiare. Căsătoria putea implica mutarea într-un alt loc și înființarea unei noi gospodării; dar această schimbare a dat naștere unei noi rutine, la fel ca și nașterea copiilor. Viața a urmat structura unui ritual de trecere în care episoade scurte de experiență intensă, formativă, ieșită din comun, alternau cu perioade mai lungi de stabilitate, dominate de obicei și rutină, timp în care majoritatea aspectelor vieții erau luate de la sine înțelese. Mai mult, în afara evenimentelor așteptate din cursul vieții, cum ar fi căsătoria sau nașterea copiilor, schimbarea tindea să fie percepută ca fiind catastrofală și distructivă – război, ciumă, foamete, moarte subită. Aceasta era structura nu numai a cursului vieții individuale, ci a vieții sociale în ansamblu.
Astăzi, prin contrast, schimbarea – schimbarea constantă, continuă, deschisă – este norma și este impusă cu entuziasm ca atare de către piețe, mass-media și manageri. Stabilitatea este echivalată cu a fi înapoiat, demodat, învechit, neprogresiv și, cel mai rău dintre toate, plictisitor. Tehnologia „inovează” constant și ne răstoarnă viețile în acest proces. Pentru a rămâne competitive din punct de vedere economic, țările, companiile și indivizii deopotrivă trebuie să inoveze și să se schimbe continuu, adaptând noi modalități de a face lucrurile și apoi abandonându-le la rândul lor înainte de a avea șansa de a se familiariza prea mult. Managerialismul, atât în sectorul privat, cât și în cel public, tratează „restructurarea”, „inovația” și schimbarea constantă a structurilor organizaționale, a practicilor de lucru, a procedurilor și a personalului ca pe un scop în sine, indiferent dacă acestea au ca rezultat aspecte mai bune sau mai rele. Brandurile familiare simt nevoia să se relanseze periodic cu ambalaje și logo-uri noi, în timp ce moda și noutatea sunt motoarele culturii pop și ale consumerismului. Fiecare politician promite „schimbare” și fiecare guvern „reformă”. Toate acestea alimentează instabilitatea la nivelul lumii individuale, așa cum este analizată în termeni de modernitate lichidă, individualizare și destabilizare a etapelor naturale ale vieții. Trăim în interiorul schimbării… într-o schimbare permanentă, combinând într-o sinteză înfricoșătoare perspectivele distrugerii creative. Ceea ce fusese modelul vieții umane aproape de-a lungul întregii sale istorii a fost inversat.
Acest tip de inversare și condiția rezultată de liminalitate permanentă reprezintă o trăsătură definitorie – chiar constitutivă – a domeniilor instituționale de bază ale modernității. Pentru a începe cu economia: deși circuitele de schimb dincolo de local au existat în aproape toate timpurile și locurile, acestea erau în general limitate și pline de pericole atât reale, cât și magice.
Cea mai mare parte a ceea ce aveau nevoie oamenii produceau pentru ei înșiși, în primul rând în cadrul propriei familii, apoi în cadrul comunității sătești sau al unui grup de comunități vecine. Lumea preindustrială conținea trei sfere economice distincte: subzistența materială, piețele locale unde vecinii schimbau surplusul de produse între ei și comerțul la distanță dominat de negustori. Multă vreme, comerțul la distanță a fost cel mai puțin important dintre acestea.
Ascensiunea capitalului (material pentru capitalism, uman pentru communism si financiar pentru liberalism) și a economiei moderne își are rădăcinile într-o inversare a acestui model, prin care comerțul la distanță a devenit din ce în ce mai mult forma dominantă de activitate economică și, chiar mai fundamental, modelul conform căruia a fost concepută activitatea economică.
Economia modernă a crescut din „permanentizarea temporarului”. Centrul vieții, înainte de modernitate, era familia, apoi comunitatea înconjurătoare mai largă, tribul, satul sau orașul.
Fiecare dintre acestea implica o concretețe și certitudini fundamentale, de nezdruncinat care nu erau de vânzare. Prin contrast, atunci când economia, în sensul unui târg global permanent, devine centrul în jurul căruia se organizează viața, totul este de vânzare – prin urmare, impermanent, substituibil, deschis schimbării și supus logicii instrumentale. Astăzi, viețile noastre individuale și locurile fizice în care trăim sunt umbrite și dominate de sfera liminală a piețelor globalizate, a mass-media și a statului „polițienesc” sau de reglementare. În fiecare caz, contextele temporare și ieșite din comun au devenit contextul permanent al vieții sociale; instituțiile care au început să medieze periodic între oameni și locuri concrete s-au extins până când guvernează și remodelează continuu comportamentul lor. Trăim, permanent, într-o lume întoarsă pe dos și cu susul în jos.
Ce legătură au toate acestea cu tema noastră de deschidere, realitatea ireală a vieții moderne? Revenind la exemplul original al unui rit de trecere, este clar că liminalitatea implică o diferențiere structurală față de viața normală, cotidiană, considerată de la sine înțeleasă. Faza liminală, cu ritualurile sale intense, terorile sale mascate, privațiunile sale dure, camaraderia sa profundă, separarea sa de rutina cotidiană și de ceilalți membri ai comunității, era atât o stare de realitate accentuată, cât și cumva ireală (în spatele măștilor spirituale terifiante se aflau tați și unchi, iar la un anumit nivel, inițiații știau cu siguranță acest lucru). Această realitate alterată a fost intenționată: numai prin plasarea lor într-o stare ieșită din comun, într-un fel „hiperreală”, puteai reuși să transformi însăși ființa unui grup de inițiați, transformându-i în membri adulți ai comunității care integraseră miturile și obiceiurile sale fundamentale în miezul personalităților lor. În același timp, nu se putea continua pentru totdeauna în această etapă liminală; la un moment dat trebuie să te întorci în tabără și să-ți reiei rutina obișnuită. A încerca altfel ar fi absurd. Totuși, tocmai acest lucru ne cere modernitatea: să trăim într-o liminalitate permanentă, supuși golurilor mediatoare ale pieței globale, statului de reglementare și arenei publice, lipsiți de stabilitate în muncă, relații sau adăpost. A permanentiza liminalitatea în acest fel înseamnă a altera și distorsiona sistematic structura realității sociale. Trei termeni suplimentari ne pot ajuta să înțelegem dinamica acestei transformări: „mediere”, „logica șarlatană” și „substituție”.
Mediatorii – fie ei indivizi, fie organizații – prosperă în liminalitate, in situatiile de criza si mai prolific in situatiile de criza permanenta, în spațiile intermediare dintre comunitățile stabilite, sectoarele economice sau grupurile sociale și în perioadele de criză și confuzie. Cu toate acestea, dacă li se oferă ocazia sau sunt tolerați, ei vor încerca să extindă domeniul de aplicare al activităților lor, chiar și la infinit. Din punct de vedere istoric, ascensiunea comercianților și a companiilor comerciale la distanță în Europa modernă timpurie este un exemplu de mediatori care acumulează putere și o folosesc pentru a schimba lumea. Exemple mai contemporane sunt ascensiunea managerilor atât în sectorul corporativ, cât și în cel public, și creșterea activităților economice din finanțe, asigurări, imobiliare, cu financiarizarea economiei care o însoțește. Mass-media exemplifică modul în care operează mediatorii și organizațiile de mediație: invazia și ocuparea spațiului intermediar, monopolizarea comunicării, transfigurarea conversației și dialogului uman concret în instanțe abstracte, lipsite de viață și ostile vieții, precum «comunicarea» și «producția și schimbul de informații».
În fiecare dintre aceste cazuri, actorii anterior marginali au reușit să valorifice o poziție strategică, mediând sau intermediind între diferite comunități, organizații și sectoare economice, pentru a devia fluxuri de resurse către ei înșiși, a revendica monopolul asupra anumitor tipuri de cunoștințe, a promova dependența de serviciile lor, a extinde progresiv domeniul de aplicare al activităților lor, a invada noi spații (fie că sunt piețe, organizații sau domenii de comunicare) și a permanentiza și extinde condițiile liminale în care prosperă. Mediatorul nu are niciun interes în substanță, ci doar în poziții sau relaționalitate, este un parazit. El începe să câștige putere ocupând locul de mijloc în orice relație, apoi interferând cu activitățile normale, obstrucționându- le în cele din urmă sau manipulând liminalitatea, pentru care tehnologia comunicării și transporturilor oferă exemple perfecte.
Un mediator este inerent parazitar: conectează, dar și deviază comunicările, resursele, cunoștințele, relațiile. Nu cunoaște limite: așa cum capitaliștii vor să monetizeze totul și să îl subordoneze logicii pieței, bancherii vor să financiarizeze totul, transformându-l în materie primă pentru instrumente financiare și instrumente derivate; managerii vor să subordoneze fiecare activitate procedurilor și supravegherii manageriale; iar mass-media vrea să ne monopolizeze atenția în fiecare oră de veghe. În fiecare caz, ceva ce inițial media sau coordona între diferite grupuri de oameni în scopuri specifice se răspândește necontrolat și devine nucleul în jurul căruia se organizează viața socială.
Mediatorii moderni operează conform unui tip distinct de logică, adaptată situațiilor liminale în care acționează. În timp ce situațiile liminale – mai ales cele prelungite – pot fi percepute ca fiind inconfortabile și deranjante de mulți dintre cei prinși în ele, care tânjesc după o revenire la stabilitate și „normalitate”, ele pot fi, de asemenea, instrumentalizate de cei care încearcă să le folosească în propriul avantaj. Acești outsideri permanenți, care sunt în mod paradoxal capabili să își facă un cămin în liminalitate, pot fi numiți „șmecheri”.
Deoarece nu se identifică cu nici o comunitate umană, perspectiva șmecherului este neutră și
„dezinteresată” în sensul că este imparțială față de rețeaua de asociații obișnuite și valori prețuite prin care persoanele din interior interpretează lumea lor. Acest lucru îl face pe șmecher un manipulator perspicace, care poate observa oamenii de la distanță, observându-le slăbiciunile și transformându-le în avantajul său. Astfel, șmecherul posedă cunoștințe externe, manipulative, raționale – un tip de cunoaștere care este un «truc» în sensul că poate produce un efect dorit, transformând nu doar obiecte, ci și oameni.
Cu toate acestea, în loc să etichetăm anumiți indivizi (sau categorii de indivizi) drept șmecheri, este essentială o concentrare pe logica șmecherului sau modul particular de acțiune și comportament pe care șmecherii îl răspândesc în corpul social – și care continuă chiar și în absența șmecherului. Omniprezența logicii șmecherului este de găsit în lumea contemporană în practic toate domeniile lumii moderne, inclusiv în economie, politică, artă și gândire. Nu este vorba că există persoane sinistre care încearcă în mod deliberat să fure oamenilor viața lor concretă, ci există o serie de forțe impersonale care împing în direcția unei realități din ce în ce mai reduse și că forțele impersonale și-au dat non-personalitatea sau logica lor golită și necontextuală unui număr de dispozitive tehnologice care pot fi folosite sau, în unele cazuri, pot fi folosite doar pentru a accelera acest proces de generare a liminalității permanente.
Un punct crucial de observat este modul în care, indiferent de caracterul sau dorințele individuale ale cuiva, circumstanțele vieții moderne îi presează pe oameni să fie șmecheri și să trăiască după logica șarlatană a șmecherilor. Funcționarea economiei necesită obligația paradoxală din partea fiecăruia de a deveni un șarlatan, de a face saltul în gol, de a lăsa în urmă tot ce este stabil și concret și, astfel, de a se alătura «comunității» paradoxale a spiritelor fără adăpost, rătăcitoare și circulante. Trăsătura centrală a logicii șarlatane este substituția, care se află în inima modernității. Substituția este principiul conducător al economiei globale (care depinde de transformarea resurselor, bunurilor și a muncii umane în mărfuri reciproc schimbabile prin alchimia monetizării); al birocrației și managementului (ale căror principii de impersonalitate și proceduralitate impun ca un individ sau o ocazie să fie tratată ca echivalentă sau substituibilă cu alta); al politicii (unde ideologiile universaliste ale democrației și drepturilor omului se bazează pe nediferențierea indivizilor); al digitalizării (care implică traducerea întregii experiențe umane în cod binar, secvențe de 0 și 1 infinit transpozabile); al mass-media (care înlocuiește experiența concretă cu reprezentări); și al tehnologiei (care tratează componentele oricărui proces sau operațiune ca fiind infinit substituibile, supuse doar principiilor raționalității mijloace-scop și optimizării eficienței). Fiecare domeniu instituțional al vieții moderne se bazează pentru funcționarea sa pe principiul că persoanele și lucrurile concrete pot fi transformate în echivalente și reciproc transpozabile, fie prin transformarea lor în valori monetare, date cantitative sau concepte abstracte. Substituția este cea care determină tendințele de topire, lichefiere, fluxive și diluare ale modernității. Medierea și substituția sunt inextricabil legate. Orice mediere implică cel puțin două niveluri de substituție. Primul este că fiecare partener din relația anterioară se raportează acum în primul rând la mediator, care s-a substituit partenerului său și este în măsură să-i influențeze sau să-i manipuleze pe amândoi. Al doilea nivel de substituție este că schimburile dintre părți necesită acum traducerea în limba sau „moneda” mediatorului. Dacă mediatorul este o birocrație, schimburile interpersonale trebuie să se conformeze procedurii birocratice și să utilizeze limbajul birocratic; dacă banii sunt mediatorul, totul trebuie tradus în valoare monetară, iar tot ce nu poate fi tradus astfel se pierde; dacă tehnologia digitală, toată comunicarea trebuie tradusă în cod binar. În acest fel, medierea modifică irevocabil realitatea; interpunerea unui mediator în orice relație înseamnă că toată lumea este obligată să învețe un nou „cod”.
Prin urmare, medierea și substituția implică traducerea experienței în notații simbolice care devin din ce în ce mai abstracte, generalizate și impersonale. Pentru a deveni generică și universal transpozabilă, experiența concretă trebuie să fie reprezentată de altceva, ceva mai abstract și manipulabil – măsuri standardizate, valori monetare, date statistice, categorii conceptuale etc. Reprezentarea este ambiguă: se află în centrul artei și limbajului, prin urmare, al generării de sens, însă există o legătură inerentă între actele de reprezentare și substituție. O reprezentare nu este o substituție; o imagine sau descrierea verbală a unui lucru nu este identică cu acesta, totuși orice reprezentare poate fi instrumentalizată ca vehicul pentru înlocuire, subminând concretul și, eventual, distrugând concretul. Orice reprezentare implică un act de mediere, o ruptură cu imediatitatea prezentului prin aducerea a ceva sau a cuiva distant. Mediere/reprezentare/substituție: găsim această triadă operând în inima fiecărei instituții distinct moderne, descompunând continuu orice realitate stabilă sau dată și înlocuind-o cu construcții artificiale care sunt ele însele la fel de rapid dizolvate și reformate. Rezultatul este vidul absurd, liminal, întrezărit în „Familia de Saltimbanci” – care a ajuns acum să consume aproape întreaga lume.
În situații stabile, non-liminale, oamenii tind să urmeze obiceiul, tradiția, emoția sau judecata inconștientă. Cu toate acestea, în situații ieșite din comun, acțiunea conștientă devine predominantă. O astfel de concentrare pe acțiunea conștientă simulează două activități mentale specifice, mintea calculatoare și deliberativă și opusul său geamăn, imitația inconștientă. Rezultatul este o oscilație binară între hiper-raționalitate și super-imitativitate. Prin urmare, se pot identifica cel puțin două modalități principale ale logicii moderne a șmecherilor: două forme distincte ale acestei legături de mediere/reprezentare/substituție care alterează și distorsionează structura realității.
Prima ar putea fi denumită raționalizare „instrumentală” sau „substitutivă” și implică reconstrucția lumii vieții pe linii instrumentale. Acesta este un lucru pe care oamenii din majoritatea societăților istorice nu l-ar fi putut concepe, deoarece se simțeau parte integrantă a lumii înconjurătoare, cu nexusul ei de relații, la care erau, într-un sens profund, participanți.
Logica șmecherească, pe de altă parte, ne distanțează de mediul înconjurător, făcându-ne străini peste tot, astfel încât să putem concepe cu ușurință demontarea oricărui set de relații și comportamente și reasamblarea lor în moduri noi, mai „îmbunătățite” sau mai „eficiente”. Prin urmare, modernitatea este capabilă să procedeze conform principiul alchimic al demontării tuturor lucrurilor din ce în ce mai mult, astfel încât fragmentele din ce în ce mai lipsite de sens să poată fi reunite din nou în entități artificiale și, prin urmare, din ce în ce mai maleabile, substituibile și manipulabile. Exemple sunt diviziunea muncii, formele birocratice de organizare și restructurarea managerială a instituțiilor precum universitățile și serviciile guvernamentale. În fiecare caz, cineva care este un străin, nu o parte esențială a unui nexus de relații – un antreprenor, un expert sau un manager – intervine pentru a le reforma, raționaliza și îmbunătăți: el este mediatorul. Activitățile și relațiile existente sunt traduse în reprezentări abstracte, cum ar fi măsuri cantitative de performanță, diagrame de flux de lucru, organigrame sau o foaie de calcul contabilă. Acest lucru permite cea mai importantă parte a intervenției, în care o rețea de relații sau un proces social este reproiectat în mod deliberat, cu entități concrete și relații stabilite separate și reconstruite rațional, mai întâi în abstract și apoi în realitate.
Lumea socială este din ce în ce mai populată de semne fără referenți stabili, imagini fără nici o legătură cu realitatea, dorințe stimulate artificial și cicluri de mimică fără sens. Simultan, logica șmecherului cere conformitate cu o definiție îngustă a eficienței și raționalității instrumentale. Acest lucru se datorează faptului că logica șmecherului, deoarece codifică perspectiva unui outsider permanent, nu poate avea încredere că oamenii acționează instinctiv și corect în situații concrete. În practica de zi cu zi, acest lucru duce la impunerea unor formule rigide și simpliste care ghidează acțiunea: presupuse reguli, politici sau „cele mai bune practici” universaliste. Rezultatul este un tip de comportament mecanizat, reglementat, automatizat sau chiar „algoritmic”, caracterizat printr-o respectare fără rațiune a procedurii. Pe măsură ce aceste procese avansează și preiau tot mai multe domenii ale vieții sociale, lumea așa cum o experimentăm este golită de prezență, profunzime, semnificație: devine din ce în ce mai absurdă și ireală. Totuși, aceasta nu este întreaga lume. Liminalitatea permanentă înseamnă permanentizarea unei stări ieșite din comun: lumea întoarsă cu susul în jos. Ordinea normală a vieții sociale – normală în sensul că a prevalat de-a lungul aproape întregii istorii umane și încă prevalează acolo unde logica piețelor, a mass-media și a managerilor nu predomină – se desfășoară conform unor principii diferite. Fundamentul viziunii premoderne asupra lumii a fost experimentarea grației, vizualizarea întregului univers «creat» sau a Naturii noastre, ca fiind dominată de un fel de bunăvoință iubitoare pe care este de datoria noastră să o păstrăm și să o transmitem mai departe. Aceasta se manifestă în artă și estetică și în logica socială a darului, conceput nu ca un mod de schimb economic primitiv, ci pur și simplu ca fundament al vieții sociale. Familia, dragostea, prietenia, colegialitatea, toate se bazează pe o astfel de logică a darului, care este strâns legată de conceptul de „sociabilitate” ca simplă satisfacție de a fi alături de ceilalți. Spre deosebire de perspectiva distanțată și exterioară, caracteristică „logicii șarlatane” moderne, arta, jocul și sociabilitatea depind de prezența concretă și de participarea inconștientă – permițându-ne să fim absorbiți de bucuria creativității și a jocului, de aprecierea frumuseții sau de compania celorlalți.
Spațiile liminale, hipermediate, nu modelează întreaga experiență umană; nici măcar în lumea modernă, nici măcar în cele mai complet modernizate națiuni. Acesta este motivul pentru care nici „virtualitatea reală”, nici „hiperrealitatea” nu oferă o relatare adecvată a experienței noastre contemporane. Trăim într-o lume întoarsă cu susul în jos, da, dar și una în care există un gradient ontologic, unde diferite experiențe pot fi mai mult sau mai puțin prezente, mai mult sau mai puțin semnificative, mai mult sau mai puțin participative, mai mult sau mai puțin reale decât altele. Realitatea există, ca fundal existențial inevitabil al fiecărei comunități umane, dar în același timp este ascunsă sistemic de hipermodernitate. Cultivarea discernământului pentru a distinge neființa de ființă, profunzimea ontologică de filmul hiperrealității și înțelegerea mecanismelor prin care aceasta din urmă este produsă, se numără printre cele mai importante sarcini ale comunităților, familiilor, indivizilor. Este rolul și destinul fiecărei comunități, familii au individ să participe cu această experiență către biblioteca-societate, pentru aceasta să poată fi în mod autentic bibliotecarul umanității.